Crâmpei de joc 22 iunie 2020

Crâmperi de joc

    Da, o altă zi de joc, alte măști și viziere și copii dornici de joc. ”Eu ma simt fericit aici cu tine Betty!„, așa a început prima ședință, promițător zic eu. Pleacă Bogdan, și vine un băiat cu ochii ca mura și zâmbetul larg cu doi dinți lipsă și dornic de joacă se instaleză in fața oglinzii și arată spre jocurile cunoscute. Eu, nu ma clintesc și ma așez pe covor, șocat se uită la mine și nu înțelege: Ce vrea Betty?  se ridică și începe jocul cu animale le așezăm pe masă, pe scaun, pe birou, pe laptopul lui Betty sau pe pervarz. Joaca se încinge, și zboară viziera și un pupic dulce de băiat vesel se așeză pe obrazul meu. Off ,  mă uit surprinsă la viziera de pe covor... și apoi la fățuca veselă din fața mea, nu știa ce să spună. L-am îmbrățișat și i-am mulțumit pentru pupici. 

     E greu. ei sunt mici și dornici de joc și uneori Betty este partenerul lor perfect mai ales acum, ies afară mai putin, că plouă sau nu e indicat, pandemia este de vină, așa că am  devenit cel mai bun partener de joc.

     „E frumos la tine aici ca la grădi!”    

     O zi frumoasă ca multe altele la noi în cabinet....

    

Crâmpei de viată 9 iunie- Jucăușele Ce și Ci

    Am „uitat” de măști de viziere... era cât-pe-ce să uit... oare sunt în siguranță?! Astăzi s-a încins joaca: „ce” și „ci” s-au tot încăpățânat să apară doar cu 10 minute înainte de plecare la fetița drăguță, de un blond arămiu cuceritor, cu ochi albaștrii ca cerul senin de vară... s-a tot străduit, nu a spus: „Nu pot Betty!”; nu a spus: „Nu-mi iese!... doar fixa ochii pe viziera mea și se străduia să vadă, să înțeleagă ce-i spun. Bietul copil, era așa concentrată că atunci când s-a produs ”evenimentul”, s-a speriat fericită, a avut o reacție uluitoare, s-a speriat de parcă cineva a ciupit-o, dar a apărut un zâmbet mare cuceritor și: „... a ieșit Betty!!! A ieșit: Ce...ce...ce!” Bucuria a fost mare, iar de fericire am aruncat viziera și am luat copilul în brațe! Mâinile ei erau deja întinse și așteptau, avide, recompensa. „Da iubita, gata, acum vom vorbii cel mai corect!!!...”

    Mânuțe se plimbau fericite prin aer, poziționând imaginar limba, cică:  sus, jos...

    Si așa a dispărut o vizieră azi! A apărut o măscuță și cred că trei perechi de mănuși azi. E greu, dar frumos! Copiii au înțeles! Știu că păstrez distanța față de ei când nu am vizieră sau mască. Pe ei, mititeii, nu-i oblig, e responsabilitatea mea de adult.

    Părinții înțeleg, vin ne luăm temperatura , chiar răbdători și ei și copiii se spală pe mâini și așa decurge cu suișuri, coborâșuri, dar cu recompense uluitoare activitatea în crâmpeiul meu de joc și viață.

Crâmpei de viață 3 iunie 2020

Am supraviețuit! O Doamne cât de greu, mă uitam cu invidie la ei, la salvatori și spuneam în sinea mea: Vreau și eu, vreau să fiu acolo, să ajut, să fiu în prima linie cu ei, nu am fost pregătită pentru cât de incomod este să respiri cu mască și vizieră, să suporți aburirea ochelarilor, nu vorbesc de urme ce te fac să sângerezi, ci doar mici inconveniente,, mai degrabă estetice. Aș fi suportat, spuneam eu vitează, ...  acum, nu știu ce să zic!

Și iată-mă: cu mască, vizieră și ochelarii aburiți, încercând să fiu cât mai spontană, jucăușă și zglobie pentru copiii mei...

Oare ce-o fi în căpșorul lor! ... cât de ridicol arăt! Mă văd, dar ei sărăcuții, ... lipsiți de atingerea mea. Cum se simt? Un băiețel, azi nu a vrut să intre pentru că aveam masca pe față! A spus că nu mă vede bine... Am păstrat viziera! Nu vă spun de câte ori a tras de ea, frustrat să o dea la o parte, să poată comunica cu mine mai bine. Frustrant!

Mănușile se rup, ... dar le schimb sau dezinfectez mâinile și stau cât pot la distanțată. Dar el vrea să scriem la tablă! Știu!  E activitatea lui preferată! Pun alte mănuși și merg cât pot de aproape: „Bino Betty! Senăm! Cum pot refuza ochișorii aceia albaștrii?

Un parcurs anevoios a fost prima și a doua zi după această Pandemie, epuizant să am grijă să dezinfectez clanțe, oglinzi, jucării... etc!

Am supraviețuit! Aici în crâmpeiul meu de joacă!

Crâmpei de viață 2iunie 2020

    Cu teamă merg degetele pe tastatură, încercând sentimente confuze. De ce confuze? Pentru că am trecut, trec sau trecem prin perioade ciudate. Ciudat, sau poate nu folosesc cuvintele corect, parcă nu definesc tot ceea ce s-a petrecut în doar aproape 3 luni. E greu să descriu amalgamul de sentimente. Cert este că nevoia de schimbare este tot ceea ce simt, să schimb tot ce pot: atitudinea mea, culoarea mea la păr, casa, dar nu oamenii, aceia îi vreau pe lângă mine mereu, sunt parte din mine, ca și copiii. Tot ce mă înconjoară este ordonat, parcă prea ordonat, dar îmi place, îmi dă un sentiment de siguranță. Da sunt fericită! Am parte de chipuri de copii dragi... și nu sunt ai mei, mă acceptă, mă iubesc! Chiar fac parte din viața lor, pentru unii poate de mai mult de un deceniu. Da, sunt fericită când sunt acolo 45 metri pătrați de fericire profesională! Nu mă înțelegeți greșit! Nu este comparabilă cu fericirea mea personală, familială, este altceva! Este nevoia de a fi utilă, de a face ceea ce știu mai bine: să alin sufletul părintelui, să mă joc precum un copil vesel și zglobiu, cu copiii lor și să fiu acolo de fiecare dată când au nevoie de mine. O, da! Un crâmpei de fericire, în 45 de metri pătrați! Acolo unde am plâns, am râs, m-am enervat, am fost dezamăgită, dar mă întorc de fiecare dată cu inima cât un purice, să nu greșesc, să  fiu ceea ce trebuie pentru fiecare! Sunt diferiți, dar eu am capacitatea să fiu la fel ca ei, să răspund de fiecare dată corect și atunci când ei fac la fel ca mine, atunci inima crește și crește ....da un crâmpei din viața mea de logoped... un crâmpei de viață!